marți, 28 noiembrie 2017

Primele cărți, reviste, almanahuri și alte forme de informare scrise 1983 - 1990 (7 - 14 ani)


O mare parte a copilăriei mele am petrecut-o citind.  

De curând am văzut un filmuleț cu o fetiță genială, care la 11 ani produce opere complexe și care spunea că alege să citească mai degrabă decât să se uite la filme, televizor, pe tabletă, telefon, deoarece vrea să-i rămână imaginația vie, căci cei care îi lasă pe alții să le stimuleze imaginația, cumva le-o ucide sau o diminuează, o face mai leneșă. 

Sunt recunoscător într-un fel, că nu prea am avut de ales (deși am petrecut o mare parte din timp hrănindu-mă cu impresii și prin alte canale, așa cum am specificat în articolele anterioare). Recunosc că deși am avut o imaginație destul de mare, nu debordam de creativitate originală și poate cele mai importante momente de scufundare în imaginar erau cele creatoare de lumi, din cadrul cărților.

Mai sunt recunoscător și că am avut parte de o bibliotecă destul de măricică (câteva sute de volume), mama fiind profesoară de română, însă nu am fost un devorator de cărți de la bun început, așa cum a fost fratele meu (de exemplu). Eu poate am și avut alte forme de stimulare mentală față de fratele meu. Însă eu personal nu pot spune că am fost cel mai mare fan al cititului, fiind probabil și mai leneș din fire, preferam oricând să văd un film pe marginea unei cărți, însă în ciuda acestui fapt am citit, mai cu chiu și vai inițial, dar odată ce am prins gustul, am citit într-o veselie. 



Printre primele cărți citite au fost bineînțeles, cel puțin de prin clasa I până prin clasa a 6-a, cărțile cu povești, în special cele Nemuritoare. Nu știu care este mecanismul psihologic implicat aici, de ce li se spun copiilor povești, de ce simt copiii o așa mare atracție față de basme, de ce trebuie să se cufunde mai întâi într-o lume a poveștilor pentru ca apoi să dea cu capul de crunta realitate?

Oare simt nevoia copii să fie adormiți și fermecați cu povești sau noi ca și adulți le impunem cumva trendul că așa am fost și noi aburiți (vrăjiți, fermecați) în copilărie. De ce ne plac poveștile mai degrabă decât realitatea asta? De ce ne uităm la desene animate și preferăm nu știu ce versiuni naive ale realității sau fără nicio legătură cu realitatea? 

Aici găsim unele răspunsuri.

Realitatea e că binele nu învinge întotdeauna și adeseori pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii de bine să nu facă nimic, iar asta e la ordinea zilei. 

Privind în urma la tona de povești mai mult sau mai puțin inițiatice, mai mult sau mai puțin simbolice, mai mult sau mai puțin inspiraționale și cu un mesaj profund moral și stimulator pentru imaginația și creativitatea copiilor, eu personal nu știu în ce măsură am fost modelat ca și om, individ, caracter, personalitate de aceste povești. 

Adeseori viața bate filmul cum s-ar spune, iar realitatea poate fi mult mai crâncenă decât ni se prezintă nouă în povești. Nu știu cât de mult ne pregătesc cu adevărat pentru viață poveștile și nu știu dacă impactul lor asupra noastră este absolut benefic. 

Aici găsim anumite clarificări.

Cert este că și acum ador poveștile, mai ales filmele, în care îmi place să mă deconectez de la realitatea asta și să visez frumos, dar eu înțeleg că este o modalitate de distragere, de relaxare, de evadare din cotidian, care poate fi adesea destul de sec, de anost, de dur, de împuțit uneori. Acum îmi înțeleg nevoia de a mă cufunda în lumi imaginare, adeseori ireale ... asta face realitatea asta un pic mai ușor de suportat. 

Dar de ce copilul, căruia îi este bine, totul e frumos, creativitatea și imaginația sunt la maximum, intensitatea trăirilor este maximă, simte totuși nevoia evadării în ireal, în imaginar, în fantastic? 

Plus că unele povești sunt de-a dreptul oribile prin sadismul și pedepsele cumplite pe care transmit Vezi Capra cu 3 iezi de exemplu: învățăturile – 1.dacă ești obraznic vei fi mâncat de lup , adică ceva rău ți se va întâmpla, 2- dacă îți este frică și te ascunzi, vei scăpa cu viața gen stai în banca ta și ascunde-te . 3- trebuie să te răzbuni. Moartea violentă de la final cu lupul în flăcări în timp ce aruncau paie și dădeau cu bolovani până l-au omorât a fost apogeul imaginilor horror .

Să nu mai vorbim de o parte din poveștile horror din Vechiul Testament, care ne prezintă un Dumnezeu răzbunător, gelos, violent, sexist, care îndeamnă la ură, război, pedepse oribile și care dacă nu ești cuminte, te trimite în iad pe veșnicie. 

Deci poveștile sunt cu dus și întors părerea mea și nu sunt convins la modul absolut că e bine să le împuiem mintea copiilor cu tot felul de basme. 

Poate se și dorește crearea unei predispoziții către a crede balivernecare mai târziu ne vor fi servite de politicieni sub forma de gogoși, iar de religii sub forma de speculații, credințe, închipuiri. Suntem predispuși să credem în "filmul" (povestea) oficial, care este adeseori unul cusut cu ață albă, suntem predispuși să înghițim povești cu teroriști, cu amenințări fantomă, suntem dispuși să înghițim tot felul de găluști guvernamentale pe nemestecate, versiuni ale realității complet rupte de realitate, căci așa am fost dresați de mici, să punem botul la basme. 

În fine, voi mai reveni la astfel de subiecte în timp, momentan să ne întoarcem la oile nostre (adormitoare).

Una din cele mai citite cărți din copilăria mea, o carte pentru care făcusem un fel de obsesie, a fost "Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi - de Nikolai Nosov".

Nu știu ce anume m-a fascinat atât de tare la cărticica aceasta, însă titlul ei cred că descrie foarte bine călătoria mea prin acest Matrix, despre care descopăr tot mai mult cât de habarnist sunt, în realitate. Cred că era mai potrivit acest nume pentru acest blog, dar nah, nu mi-a picat fisa atunci.

Îmi amintesc de personajul Știetot care mă fascina ("Știetot stătea în ploaie și-a sărit peste o oaie" este una din frazele cărții care mi-a rămas în memorie - una din poezioarele inventate de Habarnam).

Cred că am citit-o de cel puțin 10 ori, iar fratele meu făcea mișto de mine că eram deja destul de măricel 11 - 12 ani și nu mă apucasem de cărțile mai grele, gen Jules Verne, pe care el le citise de la vârste mai fragede.

Nu am citit toată colecția Jules Verne, ci doar câteva din cărți, în primul rând că nu am avut decât câteva din colecție, iar din aceste câteva, doar unele m-au fascinat prin stil, prin poveste. Erau și cărți mari, groase, iar când vedeam cât e de citit, mă gândeam de 2 ori înainte să mă apuc. Cred că 20 000 de leghe sub mări și O călătorie spre centrul Pământului m-au fascinat cel mai mult.

O altă carte de povești care de asemenea am citit-o de vreo 5 ori, era una cu Nuielușa de alun (de Călin Gruia). Mi-au mai plăcut mult cele ale lui Petre Ispirescu ( Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fiind una din acele povești inițiatice, pe care o înțelegi mai târziu, când ai acces la informații ezoterice). Astăzi se împlinesc 130 de ani de la moartea acestuia și vreo 30 de când i-am citit ultima poveste.

Multe povești ascund mesaje ezoterice, inițiatice, pe care mai mult ca sigur copilul nu le înțelege.

Câți dintre voi ați înțeles cu adevărat Punguța cu doi bani de exemplu? Pentru orice om este evident că aici cocoșul este simbolul falic, penisul (energia masculină, solară, yang), iar punguța cu 2 bani, scrotul (testicule, potența masculină, virilitatea). Credeți că exagerez? Poate nu știați, dar Eminescu a fost un inițiat, a studiat Vedele, Budismul și alte religii și căi spirituale ale lumii (cât a fost în Viena), iar Creangă i-a fost cel mai bun prieten. Despre ce credeți că discutau aceștia? Sunt absolut convins că vorbeau câte în lună și în stele de misterele insondabile ale vieții, universului și scopului nostru pe acest pământ.

Credeți că este absurd să se vorbească în mod ascuns despre sex într-o poveste a lui Creangă pentru copii? Ce părere aveți atunci de Povestea pulei, scrisă de același Creangă, unde se vorbește fără perdea, direct despre sex?
Dar nu e nevoie să mă credeți pe mine, iată ce spune marele Vasile Lovinescu despre povestea Punguța cu Doi Bani, dar și despre alte povești scrise de Creangă în notele de lectură după Creangă și Creanga de aur, AICI.

Una din ideile originale (zic eu) pe care le-am avut în direcția asta (a mesajelor ascunse, simbolice), ar fi faptul că jarul mâncat din calul din povestea Harap Alb ar fi de fapt jirul, semințele de fag, considerate a fi unele din cele mai puternice energizante naturale.

Ce rost au aceste povești profund simbolice în niște povești pentru copii, simboluri pe care nici adulți nu le înțeleg cu adevărat, acesta este pentru mine, cel puțin, un mister. Mi-ar fi plăcut totuși ca măcar în liceu să fi aflat de partea mai puțin cunoscută a unora dintre autorii, scriitorii sau poeții români pe care i-am studiat în amănunțime, în special de Eminescu. Măcar așa de fapt divers să știm despre scrierile politice ale acestuia ... Dar despre asta, la momentul potrivit, la capitolul liceu.

Aceste povești cu Feți Frumoși, Ilene Cosânzene, zmei, balauri, mume ale pădurii, cred că este foarte posibil să nu fie numai imaginații, numai basme, ci o modalitate de a păstra în "filmul" colectiv, într-un mod care să nu fie cenzurat de puterile conducătoare, informații despre trecutul nostru ca specie.

Și o să dau un mic exemplu : dragonii (la noi fiind identificați ca balauri sau zmei). Dragonii par niște creaturi complet imaginare și poate chiar sunt, căci în prezent nu prea mai există (cel puțin nu la suprafața pământului, nu la vedere) , însă aceștia sunt prezenți în majoritatea mitologiilor populare de pe toată suprafața pământului, ceea ce este cred, mai mult decât o coincidență.

Eu bănuiesc că acum se află mai degrabă în ținutul eteric sau astral (ca și frecvență vibratorie), având mare legătură cu anumite specii, posibil extraterestre sau posibil ancestrale de pe acest Pământ (descendenți ai saurienilor - o ramura evoluată a dinozaurilor din vechime). Mai multe detalii AICI.

Alte povești care le-am citit în copilărie și care cred că merită reaprofundate la maturitate (după ce înțelegi că nu sunt în totalitate mituri) sunt Legendele Olimpului, pe care le consider niște istorii extrem de complexe, destul de dificil de înțeles, decriptat, posibil în mare parte simbolice, dar nu numai. Unii termeni pot fi puși și de aiurea în mod anume.

Istoria este mult prea complicată, mult prea complexă să o abordez aici, iar cele ce vi le spun pot părea absolut absurde, însă pentru a zgâria un pic suprafața (dacă sunteți interesați să săpați mai adânc) vă recomand să începeți studiu cu câteva materiale : Programul Terra (a lui Toni Victor Moldovan), Corrado Malanga - Geneza și Secretele Zeilor a lui Claudiu Ghilian Chircu ...

Prin sutele de titluri din bibliotecă m-am uitat și am răsfoit multă vreme și niciodată nu am fost cu adevărat atras de autorii români (în afară de Creangă, Ispirescu, Gruia) cei pe care vrând nevrând, cu chiu, cu vai am fost nevoit să-i studiez la școală și aveam aproape majoritatea operelor literare care se studiau la școală. 

Nu mi-au plăcut și chiar am făcut efortul să le citesc, am avut bunăvoința. Țin minte că făceam fișe de lectură cu ce am citit în vacanțe. Ce povară frate ... Mi se făcea greață de la acele lecturi ... Poate pentru că am fost obligat, nici nu am reușit să văd frumusețea acelor opere literare. Și din păcate această greață mi s-a transmis și mai târziu  când am ratat să citesc și să aprofundez mai mult alți autori români absolut geniali sau pe care nu i-am citit cu acea pasiune necesară, iar asta pentru că erau în programa  școlară (gen Eminescu, Eliade și alții ca ei). Oricum temele școlare din vacanță mi se păreau o groaznică pedeapsă.

Îmi amintesc că în perioada copilăriei mele când eram școlar, biblioteca era în clădirea de pe colțul intersecției dintre Schelelor și Carol din Câmpina, PH (unde a mai fost și ADAS-ul într-o vreme, iar acum nu știu ce mai este acolo). Uneori eram nevoit să ajung și pe acolo, deoarece anumite cărți nu le-am avut, însă mirosul acela de cărți vechi amestecat cu atingerea poate a sute de cititori, creau o senzație de greu. Îmi amintesc totuși că era destul de săracă în titluri și nu mă simțeam foarte atras de acel spațiu.

Mai târziu, nu mai știu exact când, posibil imediat după revolovitură, spațiul naționalizat de pe Bd-ul Culturii nr. 39, revine bibliotecii (posibil să fi fost o reamenajare, nu știu). Cert este că în noul spațiu, erau mult mai multe cărți și era mult mai prietenos acel loc de pe "Bul" (după cum numeam frumoasa promenadă de pe bulevardul câmpinean, un loc al romantismului și al multiplelor aventuri din copilăria și adolescența mea).

Alte cărți care mi-au marcat copilăria au fost volumele de aventuri ale lui Karl May din seria Winetou și Old Shatterhand ... Le-am găsit pe vremea când trăiam în casa la mamaie, la una dintre vecine, Sanda o chema. Nu cred că le avea pe toate, însă cred că o parte din ele le-am citit de la biblioteca de care am vorbit. Cred că acestea au fost unele dintre cărțile care mi-au încântat și m-au fascinat cel mai mult. Îi iubeam pe Winetou, Inchu Chuna, Old Shatterhand și restul personajelor ... M-am bucurat când mult mult mai târziu am aflat că există și filmele făcute de nemți după aceste romane și m-am desumflat mai trziu când am înțeles că May nici măcar nu a fost în Vestul Sălbatic.


Pff .. acum mi-am amintit una dintre poveștile cu care mama mă făcea să plâng de fiecare dată când mi-o citea: povestea  Puiul - a lui Ioan Alexandru Bratescu Voinesti ... când puiul de prepeliță pica mort la sfârșit cu gheruțele așezate ca pentru închinăciune, mă apuca o durere abisală și-mi țâșneau lacrimile ca la stropitoare. Atunci îi ziceam mamei că dacă eu voi fi rănit să nu mă lase, iar mama îmi promitea că nu mă va lăsa. O poveste dureroasă, dar prin care am devenit mai conștient de un aspect al vieții: moartea, efemerul, distrugerea.

Din păcate, mama mea a părăsit această lume mult mai devreme decât merita și decât aș fi vrut să o mai am prezentă în viața mea, dar despre asta, voi vorbi la momentul potrivit.

Detestam poeziile pentru că ne erau impuse să le învățăm, însă la un moment dat am descoperit poezia Viața la țară a lui Topârceanu, ascultând cred (dar nu mai sunt sigur) piesa lui Mircea Baniciu, pe o placă de pick-up a bunului prieten G. Cred că aceasta a fost prima poezie învățată pe de rost din proprie inițiativă. Și nu este o poezie scurtă. Am fost mândru de mine atunci.

Eram însă mult mult mai fascinat de Atlas-uri, iar cel zoologic era feblețea mea. Am și acum mirosul în nas de la foile acelea lucioase peste care mi-am petrecut multe zeci de ore, visând la vremea în care, poate, voi reuși să le văd și în realitate, toate acele creaturi fabuloase. Am fost fascinat în special de șerpi, păianjeni, scorpioni, tarantule, miriapozi, deoarece le percepeam ca fiind cele mai odioase și periculoase creaturi, cumva și la care știam că nu voi ajunge să mă apropii de ele. Le studiam cu o fascinație aparte. Mai târziu am și ajuns să văd o parte din aceste creaturi, pe la grădinile zoologice fixe sau mobile, din diversele părți ale țării.
Și acum am în nări, mirosul acela puternic de urină și fecale de la zona cu feline mari, pentru care-mi părea extrem de rău că sunt așa de chinuite, mai ales în grădinile zoologice mobile.

Alt contact cu informații scrise din lumea animalelor au venit prin intermediul acelor cărți de joc cu animale de pe vremea lui ceașcă, pe care le-am studiat la fel fascinat, ore în șir.

Prin firea mea aventuroasă, întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, să explorez zone necunoscute. De fiecare dată când ajung într-un teritoriu nou, chiar și acum, explorez zona, îmi fac o hartă mentală a locului. Chiar și acum călătoresc cu Google Earth pe tot Pământul, în special în zone mai puțin umblate. În lipsă de Google Earth aveam atlasul geografic cu care am petrecut multe multe ore. Am fost fascinat de geografie, fiind una dintre materiile la care am excelat tot timpul, deoarece m-a pasionat (inclusiv în generală, liceu și facultate). Nu prea mi-a plăcut geografia economică, însă în rest, mă descurcam bine la hartă.

Dintre revistele pentru copii cel mai fascinat am fost de revistele cu Rahan, dar și PIF-urile, însă eram un pic frustrat că nu știam franceză. Nu am avut decât câteva, câștigate am impresia, de fratele meu cumva, la un schimb de mașinuțe cu suspensii.

Bineînțeles că citeam și revistele Cutezătorii , Universul copiilor, și cu povestiri istorice, dar cumva nu am fost extrem de atras de acestea, mai ales că era multă propagandă patriotică și limbajul de lemn specific, de îndoctrinare comunistă care-mi dădea cu reject.

Cel mai fascinat eram însă de Revista Magazin pe care o citeam aproape din scoarță-n scoarță, căci am fost mereu fascinat de ultimele descoperiri, de tehnologie, de enigme, mistere.

Apropos de enigme, tot pe la 13 - 14 ani am citit cartea Enigmatic, Pământul de Alexandru Mironov o carte, prima de acest gen pentru mine, în care se aduceau în conștiința publicului din România, anumite monumente, sit-uri arheologice și alte vestigii antice, greu de explicat (gen piramidele din Egipt, liniile Nazca, Machu Pichu șamd).

Dintre reviste aș vrea să mai amintesc despre Nekermanne, niște reviste aduse pe sub mână din Occident în care intram într-un mod abrupt și complet fascinat, în contact cu o lume de pe altă planetă parcă. Mă uitam cu o dorință aproape dureroasă, o lipsă de speranță surdă la acel catalog de lucruri la care nu speram să am acces vreodată. Acelea erau momentele când uram cel mai tare comunismul din România, chiar și copil fiind. Mi se părea absurd și nedrept să nu avem și noi o țară ca afară și-mi venea să vomit și atunci când auzeam propaganda deșănțată de la TV despre cât de bine ne era nouă și cât de răi erau imperialiștii (sigur Ceaușescu și echipa lui aveau într-o oarecare măsură dreptate, însă degeaba ai privirea inteligentă dacă nu știi să te exprimi, nu știi să demaști tarele capitalismului sălbatic, așa cum o fac chinezii sau mai nou chiar și nord coreeni - vezi documentarul Propaganda).

Poză neckerman anii 80
La Nekermanne eram fascinat în special de cabinele de duș și lenjeria intimă la femei, unde puteam admira frumusețile nordice, mă fascinau jucăriile bineînțeles, dar nu în ultimul rând, ba poate chiar în primul rând, electronica (televizoare, aparate foto, casetofoane, video playere, ceasuri) și  electrocasnice.

Acum le avem pe toate și mult peste, însă durerea cea mai mare e puterea de cumpărare, la care românul înghite în sec, comparativ cu nemții.

Despre revistele porno am vorbit într-unul din capitele anterioare.

Dintre almanahuri cele mai  citite de mine au fost Urzica (Perpetuum Comic), Magazin, Anticipația, Cinema și Almanahul Copiilor.

Dintre ziare îmi amintesc că mai citeam ziarele cumpărate de tatăl meu, în special Sportul și Urzica,  dar și rebusurile.

Despre primele reviste și ziare de după 90 găsiți un articol foarte drăguț aici. Majoritatea le-am cumpărat cu toții ca disperații cred, ca să intrăm și noi în contact cu noul suflu al libertății, să obținem informații "reale" despre lumea în care trăim, nu numai prin Europa Liberă sau Vocea Americii (2 emisiuni pe care le ascultam uneori la un Radio Selena).
Printre lucrurile mai adevărate și mai libere, am început să înghițim pe nemestecate găluștile democrației și capitalismului, propaganda infectă cu care încă de atunci am început să fim îndopați pentru a putea accepta fără să crâcnim noua gașcă de la putere. Dar despre asta voi vorbi mai mult în alte articole următoare.

La final aș vrea să vă prezint un film pentru copii și adulți, un film inspirat de una dintre cele mai frumoase cărți citite de mine în copilărie, o poveste inspirată de cartea lui Jules Verne - O călătorie spre centrul Pământului, o poveste care eu personal cred că are unele aspecte reale (mai multe aici).


VEDEȚI FILMUL TRADUS, AICI:
Calitate HD 1080p

LINK 1


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vă rog păstrați decența în limbaj, iar dacă aduceți critici, mențineți un limbaj civilizat, logic și argumentat pentru a fii o critică constructivă. Mulțumesc!