joi, 2 noiembrie 2017

Apropierea de muzică - 7 - 14 ani (1983 - 1990)


Continui acest experiment personal nebunesc și destul de inutil (așa pare momentan, din cauza "fabulosului" răspuns, dar pur și simplu simt să scriu în continuare) cu încă un capitol important al călătoriei prin matrix: mreaja muzicii.

Consider muzica una din mrejele acestui matrix și a fost și este una dintre marile pasiuni ale acestei vieți. O consider vitală pentru sufletul meu și simt că m-a ajutat în momente de răscruce ale vieții, fiind chiar în anumite momente, singurul alean, singura lumină. Fără muzică viața mea, ar fi fost infinit mai goală, un infern și cred sincer, că dacă nu ar fi existat muzica, probabil că plecam mai repede de pe această planetă. 


După cum am povestit în capitolul despre perioada 4 - 5 ani, atunci s-a produs primul meu contact mai conștient cu muzica și mă consider un privilegiat al sorții faptul că am avut acces la acel casetofon Sanyo și la casete încă de mic copil. Majoritatea aveau pick-up-uri sau magnetofoane, însă casetofoanele erau o treaptă superioară într-un fel, fiind mai ușoare, mai mobile.

În mine au rezonat puternic multiplele muzici pe care le auzeam prin filme, emisiuni tv și casete, însă de la bun început am apreciat doar anumite armonii, dincolo de forma pe care o îmbrăcau aceste armonii.  Nu înțeleg de ce m-au atras doar unele armonii și nu altele, de ce am rezonat cu anumite ritmuri sau stiluri și nu cu altele. Aproape în fiecare stil muzical am găsit ceva care să-mi placă, dar cu unele stiluri am rezonat mai tare, la diversele vârste ale vieții.

Unul dintre cele mai memorabile și timpurii momente muzicale, de pe la 10 - 11 ani, care cred că este posibil să-mi fi influențat într-o mare măsură și gusturile în materie de muzică a fost cred o secvență dintr-un concert al lui Jean Michel Jarre, concertul din Houston, care nu știu cum a scăpat cenzurii comuniste și a fost dat, posibil într-un Jurnal duminical, pe TVR, posibil prin 86 sau 87. Era concertul pentru albumul Randez Vous și era la vremea respectivă, cel mai mare concert din toate timpurile, cel mai spectaculos, cel mai fabulos și cu cea mai multă lume prezentă vreodată la un concert. A fost redată celebra secvență cu orga de lumini laser (de la piesa Second Randez-Vous), o piesă care mi-a rezonat atât de profund undeva în abisul ființei mele, o frecvență care mă ducea undeva în cosmos ca și trăire, poate într-un viitor ... Este greu de definit, dar cred că este o muzică care chiar ar putea sugera un contact cu o rasă ET avansată. Deci îl pot considera pe Jarre cel care mi-a deschis apetitul pentru muzica electronică.

Nu știu dacă am mai avut și alte casete cu muzică electronică gen Vangelis sau alții, cert este că imediat după 90, când au început să apară casete și casetofoane, am început să le achiziționez. Enigma (Sadness din 90), Kitaro și Vangelis fiind cei mai cunoscuți la acea dată ca făcând muzică electronică, cel puțin în Romania. Abia mult mai târziu am aflat de nume consacrate care aveau albume fabuloase din domeniul electronicii, în anii 70 și 80.

De exemplu, cu muzica celor de la Kraftwerk am intrat în contact inconștient prin intermediul emisiunilor de știință din cadrul TeleEnciclopediei, mai ales când se vorbea de roboți industriali și computere. Am redescoperit formația mult mai târziu, pe vremea netului, încercând să aflu cine cânta muzica de la acele emisiuni și am aflat. Și acum muzica lor mi se pare incredibil de tare, pentru anii 70 când a fost făcută.

Alte piese care m-au impresionat (pe lângă cele de la Telecinematecă și TeleEnciclopedia de care am vorbit în articolul de legat de vârsta 4 - 5 ani) era muzica de la emisiunea ATLAS, pe care am căutat-o ani de zile și am cercetat forumurile perioadic până când am aflat de Vince Di Cola cu piesa lui If he dies, he dies (din Rocky 4).

Deja din 88 nu mai aveam casetofon, căci tatăl meu îl luase când plecase, însă am impresia, dar nu sunt sigur, că existau niște emisiuni la radio, ceva după miezul nopții, în care se mai dădeau astfel de muzici electronice, gen Tangerine Dream (posibil să fi fost totuși după Revolovitura de Stat).

Îmi plăceau toate genurile de muzică (mai puțin cea populară sau de petrecere, la vremea aceea cred că nu apăruseră manelele, dar existau formații gen Albatros, care cântau un fel de artistic amestecat cu populară). Nici după muzica artistică cu care eram asaltați continuu pe postul TV (gen Angela Similea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Cornel Constantiniu șamd) nu mă înebuneam, deși mai târziu aveam să le redescopăr cu alți ochi, însă nu ca să-mi plcă, ci să le apreciez cumva prin curățenia lor. Erau cumva copilărești și corecte politic să zic așa, să nu deranjeze partidul.
Poate dacă nu ne inundau doar cu acest gen de muzică pe vremea lui Ceașcă, poate mi-ar fi plăcut mai mult, însă ce-i prea mult strică.

Nebuna de Dida Drăgan (care mi se părea că țipă pe la TV) sau Silvia Dumitrescu au făcut o notă aparte în zona muzicii ușoare românești , cel puțin după gusturile mele. Mi se păreau cele mai penibile cântărețe de muzică. Silvia mi se părea chiar anti - talent și plină de figuri de-mi venea să vomit când o vedeam.

Nu știu de ce nu mi-a plăcut 99% din muzica populară românească, iar emisiunea Tezaur Folcloric o detestam efectiv ... Dumitru Farcaș cu taragotul lui mă irita pe creier direct (deși acum recunosc că are câteva piese drăguțe). 
Nici acum, nici chiar la băute sau la nunți nu pot spune că-mi place muzica populară cu adevărat. Printre extrem de putinele piese care-mi plac sunt câteva ale Sofiei Vicoveanca (de ex. Asta-i hora mare), Ciuleandra, Suita instrumentala a lui Farcaș și alte câteva. 

Fix acum mi-am amintit că dormeam împreună fratele meu și de multe ori înainte să adormim îmi cânta într-un stil foarte comic Mă dusei să trec la Olt și inventa fel și fel de versuri doar ca să mă facă să râd.

Îmi amintesc că ne uitam la TV și-i imitam pe Milli Vanilli (Girl You Know It's True), Modern Talking, Boney M, dar neștiind limba ziceam și noi cum ne venea, gen acel "Ior in di omi neau" (You are in the army - Status Quo) sau celebra piesă a lui Steve Wonder "Ai gest co tu sei ai lăv iu" (I just call to say I love You) Toate piesele care apăreau pe la televizor pe vremea aceea mi-au rămas întipărite și m-au impresionat într-un mod mult mai pofund, căci și acum când le reascult și le revăd, parcă le-am văzut ieri.

Comunismul ne-a ținut într-o foame de informație și de cunoaștere, că în momentul când am început să avem acces la acestea, am fost ca niște bureți uscați în care am supt tot ce venea, de multe ori fără discernământ, inclusiv gunoaie. 

Un al doilea mare impact asupra sufletului meu de copil, l-a avut muzica lui Michael Jackson. Primele piese văzute de mine ale acestuia, cred că au fost Billie Jean și Beat It. Billie Jean mi-a atras atenția în mod deosebit la acea vreme, prin faptul că Michael aprindea trotuarul pe care călca, fiind un efect spectaculos. Bineînțeles, stilul lui revoluționar de a dansa (în special Moonwalker), vocea extrem de pentrantă, nu știu, ceva din ce făcea acest individ a trezit ceva foarte foarte intens in mine. Videoclipurile lui deosebite, muzica cu totul și cu totul originală au făcut din mine un fan înfocat timp de vreo 3 - 4 ani, de pe la 12 până pe la 15 ani. 
Danasam ca el, îi imitam mișcările, mă regăseam complet la acea vârstă în muzica lui și cred că muzica lui este concepută și adresată cumva fix acelei vârste din punct de vedere emoțional.

Unii spun că a fost la mijloc și un experiment social, au creat un fenomen de masă prin mijloace oculte, psihotronice și prin magie neagră (așa cum cică ar fi creat și în cazul The Beatles) și că nu întâmplător Michael a avut cel mai mare bum după lansarea albumului Thriller din 1982 (cu acea poveste de groază și zombi). Către sfârșitul carierei Michael chiar a recunoscut că a fost vândut oculților o perioadă de timp, după care a încercat să se rupă, de unde și problemele apărute. 

Piesele din albumul Bad, Dirty Diana, Leave Me Alone, Liberian Girl, Bad, Smooth Criminal, au fost efectiv criminale, au spart toate topurile. Deja priveam acest om ca pe un fel de zeu, pe bune, ceva intangibil, un fel de ET și exista acea dorință incredibil de puternică să-l văd în carne și oase, să-l ating și cred că aș fi fost la fel de isteric ca majoritatea istericilor de la concertele lui. Avem și eu cred starea acea de paroxism emoțional să urlu, să țip I Love You Michael și faze din alea.

Nu am mai simțit de atunci față de niciun artist ceva așa de puternic însă pot spune că îi înțeleg pe cei care cumva, simt față de unii sau alții genul acesta de emoții intense.

Altă piesă memorabilă a lui Michael Jackson, una la care și acum îmi dau lacrimile, este piesa We Are The World (în care cântă alături de mari artiști ai acelei perioade). Posibil ca aceasta să fie una din primele piese care mi-au atras atenția către el. Mă doare să văd că nici înainte de moartea lui, nici până în prezent, nu prea s-a văzut acea unificare în conștiință pe care genul acesta de piesă dorea să-l trezească.

Mai multe despre pasiunea față de Michael și cum s-a diluat încet, la capitolul muzică din timpul liceului.

Imediat după 90 mi-am cumpărat un dublu radio casetofon chinezesc, din acela cu piese din plastic, o mizerie oribilă, dar cu care mi-am mai alinat setea de muzică până prin 94 - 95 când am trecut la următorul nivel.

Nu voi uita niciodată muzica de pe casetele acelea obosite și scârțâitul din fundal al casetofonului, foșnetul omniprezent și bineînțeles, pocnetele și trosnetele de pe bandă + lipiturile de rigoare după ce casetele se agățau și trebuia să trag banda înapoi folosind un creion. Am derulat kilometri de banda la creion, deoarece de multe ori, acele casete se blocau și casetofonul nu mai avea puterea să le tragă nici înainte, nici înapoi.


Însă dincolo de toate problemele de redare, fiecare casetă, fiecare album nou era o adevărată călătorie interioară. Una dintre primele casete cumpărate de mine în anii 90, a fost albumul lui Jean Michel Jarre - Zoolook. Și acum îmi amintesc nesațul cu care am desigilat caseta, o castă Elba (cred) și coperta verde, mirosul acela de hârtie și plastic și senzația primelor sunete care m-au luat complet prin surprindere. Era un album de care nu auzisem niciodată și cumva mi s-a părut destul de creepy, misterios și absolut ciudat.
M-am simțit ca un pionier în anturajul meu, deoarece am fost printre puținii oameni pasionați de genul acesta muzica.

Muzica era extrem de rară la începutul anilor 90, iar genul acesta de muzică electronică și mai rar, de aceea fiecare album îl ascultam de zeci de ori până îmi luam următorul album.

Îmi amintesc că mergeam până la București și-mi cheltuiam toți banii de pensie alimentară pe casete. Luam câte 7.8,10 casete de la Piața Romană sau Universitate. Atunci a și început nebunia strângerii de casete, în câțiva ani am ajuns la vreo 500.

Sigur, nu toate casetele erau "originale" cum s-ar spune, de firmă, sigilate, legale, majoritatea erau copii, iar eu le făceam coperte manual, scriind cu pixul pe hârtie. Copiile le făceam dând la schimb ce aveam eu și înregistram tot ce prindeam.

Îmi amintesc zecile sau sutele de casete Raks, BASF, Maxwell cu care am petrecut sute sau mii de ore editându-le, aranjându-le, șamd. Ce s-a întâmplat cu ele, voi vorbi mai încolo.

Unul dintre prietenii mei buni, D, în aceiași perioadă și-a cumpărat un casetofon Sharp unde am putut să fac diferența între lucru de firmă și chinezărie. "Casul" lui D era "navă" pe lângă jaful meu și îmi amintesc cum mergem pe la el și-mi punea muzica celor de la Technotronic, Compact și mă uimea ce bine știa versurile.

Tot pe atunci ascultam la greu și SNAP - The Power.

Eu niciodată nu am dat atenție la versuri, nici în prezent nu ascult versurile decât dacă îmi impun special acest lucru sau versurile sunt prea evidente, cum sunt de exemplu cele de aici ...
Am ascultat mereu armoniile (atât ale vocilor cât și ale instrumentelor) și nu mesajul versurilor.
M-am trezit nu odată să aflu ce versuri sataniste absolut oribile au unele piese care m-au încântat multă vreme (gen Iron Maiden) fără să bag de seamă versurile.

Apropos de Technotronic, melodiile lor făceau vâlvă când eram eu în clasa a 8-a și îmi amintesc de nebunul clasei ȘD care schimba într-un mod foarte creativ și comic versurile lor, modificări care m-au urmărit mult timp bântuindu-mi memoria.

De exemplu la piesa Get Up, el zicea :

Get up, get up get dancing do it, get up eu sunt în baie,
Get up people, now get down do it și mă spăl la c...e.

La piesa Pump up the jam zicea: Pap papă gem, papă tot ...

Iar la piesa Pray a lui Mc Hammer zicea: Mă dau cu șpray! spraaay, spraaay, spraaay, mă dau cu spray în WC la femei ...

După 90 foamea de a vedea videoclipuri era fenomenală, iar video-discoteca Tineretului (de la Casa Științei) ne împlinea aceste fantezii. Cred că în clasa a 8-a am fost prima dată la discotecă sau a 9-a, nu mai sunt sigur. Despre mintea celui care mergea pe vremea de atunci la discotecă, mai pe larg mai încolo. 

La banchetul de clasa a 8-a piesa de top a fost Go for it, iar cine știa să danseze rap era mult prea tare. Stilul lui Mc Hammer sau Vanila Ice erau de preferat.

Ca o ultimă amintire, cred că tot în 1990 am cumpărat și prima casetă cu muzică clasică și cred că era vorba de VIVALDI - Anotimpurile, o casetă de la ElectRecord (firma românească de pe vremea comunismului, de imprimări audio). Muzica clasică fiind printre favoritele mele încă de pe atunci (dar nu toată - care ce și cum, cu altă ocazie).

La final, doresc să vă creez un obicei împărtășind cu voi un film sau un documentar care să fie în legătură mai mult sau mai puțin directă, cu subiectul discutat. Simt să împărtășesc cu voi de această dată filmul AUGUST RUSH, un film deosebit de emoționant, care ne amintește că suntem conectați, lucrurile nu sunt întâmplătoare, totul dansează într-o misterioasă simfonie cosmică pe care dacă suntem suficient de prezenți și de atenți, deschiși, o putem auzi. 
Coloana sonora este pur si simplu fabuloasa, iar actorii din rolul principal, nu lasa loc de critici negative (vorbim despre Freddie Highmore, Keri Russell, Jonathan Rhys Meyers, Terrence Howard, si Robin Williams). Este o poveste bazata pe regasire, dragoste adevarata, vointa, puterea de a spune NU imposibilului si este o adevarata lectie de viata pentru cei care se simt pierduti.

FILMUL ȘI MAI MULTE DETALII: CLICK AICI


P.S. Pentru cei care nu au aflat încă, vă anunț că am creat și o pagină dedicată muzicii care m-a marcat cel mai mult în această viață, o pagină în care, în măsura timpului disponibil, voi pune linkuri către albumele sau artiștii care m-au impresionat cel mai mult. Vezi pagina AICI.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vă rog păstrați decența în limbaj, iar dacă aduceți critici, mențineți un limbaj civilizat, logic și argumentat pentru a fii o critică constructivă. Mulțumesc!