miercuri, 6 septembrie 2017

Primul ciclu al călătoriei prin matrice se încheie la vârsta de 7 ani


M-am tot gândit dacă are rost să continui povestea corpului meu ...
Mie mi-ar plăcea să citesc povestea cunoscuților mei? Cu siguranță că ale unora da, iar ale celor mai narcisiști, mai aroganți și plini de r...ășini, nu.

Să fie oare dorința aceasta de a scrie despre mine o formă de narcisism și importanță de sine?
Eu zic că nu, deoarece știu ce va urma și credeți-mă că nu scriu aici doar ca să-mi laud mârțoaga, ci să mă expun cu bune și cu rele, iar privit dintr-o anumită perspectivă pare o misiune sinucigașă social ce frizează nebunia. Poate chiar am luat-o razna.

De ce fac asta totuși? Mi se pare amuzant (momentan) și ceva destul de original, zic eu (posibil să mă înșel). Poate avea și un rol de spovedanie ...

Hai care se încumetă să-mi dea primul comentariu, prima impresie pe acest blog? Interesează pe careva ce am de spus? Și tăcerea e un răspuns bineînțeles. 

Am stat și am reflectat la ce va urma de spus și realizez că nu am cum să fiu absolut sincer fără să afectez și pe alții, de aceea cred că voi folosi pseudonime, însă chiar și așa, cei care mă cunosc vor ghici cam care sunt personajele. Așa că sunt într-o oarecare dilemă legată de modul cum aș putea continua această poveste, fără a prejudicia imaginea celor din jurul meu. 

Eu ca eu, oi mai putea duce zdruncinările de imagine, picajele în cap de pe piedestal, sunt mai ninja așa, m-am antrenat în ultimii ani să suport razele de laser ale criticii, judecății, urii, ridicolului, penibilului, sictirului, indiferenței, sarcasmului, ironiilor, mai detașat fără să-mi tai venele (cu mare viteză, ci mai încetișor), dar cu ceilalți ce mă fac? 

Așa că deși-mi doresc să fiu complet sincer și transparent pentru a putea transmite ceva cu adevărat autentic și să existe ceva învățăminte din treaba asta, va trebui totuși să fiu mai atent în privința personajelor. Pe ai mei nu am cum să-i evit (tatăl, mama și fratele meu), mama e dusă, iar fratele meu și tatăl meu cred că merită cele ce le voi spune despre ei în rândurile și capitolele următoare.

Primii 7 ani din viață sunt foarte importanți. Nu întâmplător se aduc adeseori în discuție cei 7 ani de acasă. În această perioadă căpătăm o grămadă de deprinderi, apucături, tendințe unele sănătoase, altele mai puțin. Este importantă familia, anturajul în consolidarea acestor tendințe, care mai târziu în viața ne vor ajuta sau nu, ne vor fi de folos sau nu.

Psihanaliza spune că în această perioadă se află majoritatea problemelor noastre ca adulți și pare un pic nedrept, căci nu prea am avut de ales, iar aici apare poate și o problemă a liberului arbitru. Am ales noi cu adevărat să venim în acea familie, în acel anturaj? Ce vină avem noi că am căpătat anumite însușiri, frici, condiționări, șamd?  De la ce vârstă apare liberul arbitru? Iar când apare în ce măsură e liber, dacă deja avem tone de programe, șine, condiționări, reflexe, predispoziții?

Este posibil ca până în 7 ani să manifestăm și altceva, să fim un canal mai curat, menit să echilibreze anumite dizarmonii din jurul nostru, iar părinții care sunt atenți să se ajute de oglindirea oferită de copii lor, pentru a realiza unde sunt derapajele, dezechilibrele.

De ce spun asta? La 7 ani am început să fur. Nu m-a învățat nimeni, nu aveam un model în familie, însă a existat tendința și dorința, plus imboldul anturajului, un prieten forte bun, mai mare cu 2 ani, care mă impulsiona în această direcție. Chiar dacă aveam 7 ani și prea puțină conștiință de sine, știam undeva în forul meu lăuntric că nu era prea bine ce făceam, însă pe de altă parte, mă consideram, după mintea mea de atunci, perfect justificat deoarece ai mei aveau foarte mulți bani puși la saltea cum s-ar spune și multe alte lucruri, iar eu ca și copil aveam multe dorințe, iar părinții nu se prea înghesuiau să mi le împlinească, menținându-ne într-o stare de tânjire pentru multe lucruri. Aveam în mare măsură cam ce ne trebuia, dar era loc de mai bine. Vorba aceea "mai binele, e răul binelui".

De exemplu, tatăl meu a fost la iugoslavi prin 83-84  de unde aducea țigări (BT, KENT), nesuri, sucuri diverse, sticle de alcool, dar și fel de fel de bombonele, gumițe, care la vremea aceea la noi nu se mai găseau, erau ceva sf. Barul din sufragerie era plin de ele. Îmi amintesc și acum mirosul acela exotic de țigări, cafea, alcool, bombonele și alte chestii care zăceau acolo.

Trăiam într-un fel aceiași senzație pe care o aveam când mergeam pe la SHOP-urile de la mare și mă benoclam salivând. Așa pățeam și când deschideam barul acela, însă tatăl meu ne interzisese să ne atingem și să așteptăm să ne dea el când avea chef. Cum el în mare parte era absent, venea seara frânt, de multe ori afumat, nervos și irascibil, noi așteptam cu zilele să ne dea câte o bombonică sau ceva, așteptând salivând următoarea dată. Așa că am picat în tentație ... Îmi amintesc și acum o cutie de suc din bar, din acea mică, pătrată din Tetra Pak, un fel de Tropicana (inexistentă în comerțul din România la cea vreme) în care am făcu o găurică mică într-un loc mai puțin vizibil și am supt tot sucul eu și fratele meu ... lol.

Bineînțeles, casa nu avea niciun secret. Ai mei erau mai toată ziua plecați de acasă, iar eu când rămâneam singur începeam să cotrobăi, iar șifonierul tatălui meu, era bineînțeles cel mai atractiv, căci era fructul cel mai interzis ... ni se interzisese să intrăm în camera lor fără ca ei să fie acasă, așa că acea cameră avea un farmec aparte, irezistibil, era ca un fel de sanctuar în care trebui să mă plimb fără să mișc un fir de praf. Prin toate sacourile tatălui meu zăceau teancuri de bani, de câte 100 de lei, în plus în lada de la pat era o geantă doldora de bani, plină cu teancuri de 100 ... cred că erau sute de mii de lei acolo. Nu cunoșteam valoarea banilor pe atunci și nu știu cum îi făcea tatăl meu. Știam doar că era un fel de "șef de trib" într-o comună din apropierea Câmpinei (era medicul veterinar al acelei comune), iar când ne mai ducea la plimbare pe acolo, eram tratați ca niște prinți.

Tatăl meu era plin de relații la cele mai înalte nivele și mereu se lăuda că dacă el dorea putea să ajungă prim ministru. Culmea, e născut în aceiași zi cu Băsescu, în ani diferiți însă și am perceput în Băsescu o grămadă din tendințele șerpiliene, autoritatea, periculozitatea, acea duplicitate și ungere cu toate alifiile, "alunecoșenia", pupincurismul față de șefi și autoritatea dictatorială și batjocoritoare față de subalterni, curvăsăria, perfidia, lipsa de scrupule care cred că erau prezente și la tatăl meu, doar că tatăl meu a mai avut cred o urmă de bun simț sau de suflet, să se oprească din tăvălugul politicii, să iasă din troaca cu porci în care am simțit că intrase la un moment dat.  Aceiași ochi albaștri și față de omul dracului ca și Băsescu.

Într-un anumit moment dat din viața mea a și spus sarcastic, oarecum batjocoritor, referitor la tendința mea de a fi fidel, la casa mea, cu nevastă, alea alea, că "sângele apă nu se face" ... Adică știa el ce-i poartă pielea ... Trebuie să admit că există în mine și o tendință de împrăștiere sexuală, pe care însă mi-o țin în frâu maxim și până la urmă unde ar fi virtutea dacă nu ar exista tentația? Mai ales că pot, am de ales ...

Bineînțeles că toate aceste lucruri și bogății din casă i le-am arătat și prietenului meu cel mai bun. Mare greșeală, dar nah nu mi-am imaginat atunci consecințele sau nu puteam anticipa anumite lucruri. Am fost îndemnat să mai iau din când în când câte 100 de lei din acele mega teancuri, că oricum nu se simțea. Și am picat în tentație. Bineînțeles că ne-am făcut toate poftele pe la cofetării, ne-am luat de-a gume de ne dureau fălcile, că băgam 10 odată și am mers ca disperații la cinema.
Vă povesteam data trecută că am mers la RĂZBOIUL STELELOR - Imperiul Contraatacă de vreo 10 ori. Într-una din zile am rămas în sala de cinema să vedem filmul de 3-4 ori la rând. Eram baștani :) Tot pe vremea aceea era și Omul Păianjen și tot așa l-am văzut de mai multe ori. Îmi amintesc că ne-am luat de la magazinul MUZICA niște binocluri de teatru și le-am folosit la cinema.

La un moment dat ai mei au început să sesizeze că dispăruseră bani, iar tatăl meu o acuza pe mama că ea ar fi fost vinovată. Mama m-a întrebat dacă i-am luat eu și am mințit că nu. Mințeam cu sânge rece. Cum reușim de la vârste atât de fragede să mințim atât de bine, ne explică Cortney Warren în filmulețul de mai jos.


În aceiași perioadă de timp (la 7 ani), bineînțeles am început să și fumez. Tatăl meu fuma și o făcea și în casă cu noi, la masă, nu conta, iar noi inhalam fumurile lui, deci aici am avut un exemplu prost în direcția asta. La un moment dat am șutit niște țigări BT din pachetul lui taică-miu și cred că ne-am cumpărat și un pachet de Snagov. Împreună cu unul dintre vecini și cu prietenul cel bun, am experimentat pentru prima dată fumatul. Sigur, nu trăgeam în piept ci doar pufăiam, dar eram "jmekeri" :) Întâmplarea face, că a venit tatăl meu acasă mai devreme, foarte curios și neobișnuit. Am văzut că a parcat mașina jos în fața blocului, însă la noi în bucătărie era un fum de-l tăiai cu cuțitul. I-am dat afară repede repede pe cei 2 prieteni, am deschis geamul, însă până a urcat tatăl meu nu s-a aerisit suficient și și-a dat seama că am fumat. Mi-a dat o palmă peste cap de am văzut stele verzi și mi-a zis că dacă mă mai prinde fumând, îmi bagă țigările pe gât. Ce ipocrit? Cum poți cere unui copil să nu fumeze când tu îi fumezi în nas toată ziua? Ce exemplu dai tu?
Prietenilor mei le-am zis că tatăl meu mi-a dat un pumn în burtă că am picat lat ... Mult timp m-au crezut, imaginându-și cu oroare cum o namilă de 1.85 cm și 125 Kg îi dădea un pumn în plex unui copilaș de 7 ani. Lol

Odiseea furturilor s-a încheiat abrupt la câteva luni de când începuse. Mama prietenului meu a văzut că fiul ei începea să aducă fel și fel de lucruri în casă, pe care nu avea de unde să le aducă. Chestionat sub presiune a spus că de la mine. Măsa a venit la ușa noastră, i-a spus mamei ce și cum, iar mama a realizat că am mințit-o. Mama i-a spus tatei, iar atunci am primit prima bătaie mai serioasă din viața mea ... cureaua tatei a fost miez ... mama plângea la ușă și se ruga să nu mă rupă. Am scăpat destul de ieftin. În cazul tatălui meu preferam să mă bată decât să mă certe. Cam astea au fost bătăile primite de la tata. Eram antrenat cu fratele meu, așa că n-a fost chiar așa de groaznic.

De fumat și de furat nu m-am oprit decât mai târziu, însă o făceam mai inteligent, mult mai pe ascuns și mai subți. Știam că sunt geană cu ochii pe mine așa că am mers pe burtă mult timp după aia. O să povestesc în alt articol ce s-a întâmplat.

O altă fază a fost momentul care m-a făcut să mă las de Ness pe viață. Cred că aveam 7 sau 8 ani, iar părinții, împreună cu fratele meu erau plecați nu știu unde. Așa că mi-am invitat prietenul cel bun și un vecin și ne-am distrat toată seara. Prietenul cel bun era un povestitor fantastic, cu o imaginație debordantă, iar poveștile lui cu personajul fictiv Georgescu, spuse spontan fără scenariu, erau savuroase. Așa că ne-am făcut fiecare câte o cană de Ness (cană, nu ceașcă) , în care am pus nu știu câte linguri fiecare, deci era bombă și ne-am așezat la taclale. Era 9 sau 10 seara. Mie personal mi s-a făcut rău și nu am mai dormit până dimineața, când m-am simțit zombi. Din momentul acela până târziu, după 30 de ani, nu am mai pus gura pe Ness, iar pe cafea extrem, extrem de rar. Abia acum la 40 de ani, am început să mai folosesc cafea din gând în gând.

La 6 ani și 9 luni am fost dat la școală unde va începe o parte a calvarului vieții mele, de care voi vorbi mai mult de la articolul următor încolo.

Îmi amintesc primele mele călătorii cu bicicleta și cum am învățat să merg pe bicicletă. Aveam vreo 5-6 ani, iar fratele meu m-a suit pe bicla lui (Pegas bineînțeles) ... eram pe strada de lângă ACC (Toma Ionescu - pe la ceas - cine știe strada, cunoaște),  m-a ținut o bucată de timp de șa, apoi fără să-mi zică mi-a dat drumul și am mers și am mers o bucată nerealizând că nu mai sunt ținut, când am realizat am picat :) Antrenamentul mi-l mai făcusem pe un Pegas mic roșu, pentru copii, genul cu roți groase, dar cărui i se puteau atașa și rotițe de sprijin în lateral. La Pegas-ul roșu am renunțat pe la 7-8 ani și am trecut la un Pegas mare verde. Fratele meu avea unul mare roșu, parcă. Cu bicicletele alea am făcut multe ture prin oraș. Îmi amintesc bucuria când îmi cumpăram o biciletă nouă. Neprețuită! (pentru toate celelate există Mastercard, vorba reclamei Ș).
Aveam o bucurie și o plăcere aparte să merg cu bicicleta. Îmi amintesc și acum cheile acelea universale pentru bicle și cât mi-am mai mozolit mâinile reparând la ele.  Erau totuși foarte proaste, iar noi nu le menajam, săream toate bordurile.
Pegasul alb cu apărători argintii al lui D. I. era mereu impecabil și avea grijă de el ca de un cal nobil de rasă. I-am invidiat toată copilăria acel Pegas. Cred că și acum îl mai are, la cât ținea la el.

Apropos de D.I. avea o soră frumușică, R. cu ochi albaștri de care mi-a plăcut pe la 7 ani.
De asemenea, avea o cățea lup (ciobănesc german) pe care și eu am îndrăgit-o mult. Familia I avea o frumusețe aparte, iar casa lor era de o eleganță și un rafinament neobișnuit pentru acele vremuri.

Îmi amintesc de asemenea primele contacte cu imensul spațiu viran din fața blocului. Undeva la marginea orașului, în zona de extracție a petrolului. La vremea aceea mai erau vreo 7-8 sonde în funcțiune, dar și vreo 2 lăsate în paragină, iar cea mai mare bucurie pentru noi era să ne suim să jucăm "alegatea pe cocoțatea" pe una din  sonde. se vede în centrul pozei de mai jos. În stânga se văd 2 blocuri de pe Orizontului, eu locuiam într-unul care nu se vede în acestă poză.


Lângă copacul din stânga se vede și o baracă. Baraca lui nea Ilie fieraru. Acolo am văzut prima dată cum se călea oțelul și cum se puneau potcoave la cai. Avea și foale care suflau în cărbuni. Îmi amintesc și acum sunetul bătăilor de ciocan în nicovală care uneori ne trezeau de dimineață.

Îmi amintesc de asemenea când am văzut prima dată mașini grele de construcții. Eram fascinat când auzeam un excavator trecând pe drum, iar să văd unul la lucru era extaz. M-aș fi uitat toată ziua. Mă fascinau utilajele, mecanismele, tehnologia.

În fața blocului direct sub geam aveam și o sondă. Văd că în poză nu se vede, înseamnă că a fost instalată mai târziu. Blocurile sunt de prin 70, eu m-am născut în 76 și primele mele memorii își amintesc sonda, deci posibil să fi fost înființate în primii ani ai lui 70. Oricum, când veneau petroliștii cu mașinile lor speciale și începeau sa scoată țevile și apoi sa le pună la loc, mai ales noaptea, știam pe de rost sunetele mașinii, îmi plăcea enorm mirosul de țiței proaspăt și era un spectacol fascinant să aud și să văd la lucru acei oameni.  Deși făceau zgomot, mă bucuram de fiecare dată când veneau.

Obișnuiam să-mi imaginez mașinării care ar fi rezistat în orice condiții de mediu: să fie amfibii, să poată merge prin orice fel de noroaie, să urce prin păduri, să treacă râurile, să meargă pe munți. Aveam o imaginație debordantă. Atunci dacă era canalizată cum trebuie, altul era traseul meu.

Îmi amintesc de asemenea primele călătorii în gașcă când plecam hai hui pe maidane, dealuri, văi și exploram zone întinse, cât vedeam cu ochii. Ne uitam în urmă de fiecare dată fascinați cu blocurile noastre de 10 etaje, atât de impunătoare de aproape, cum deveneau mici mogâldețe în depărtare, iar uneori ne înfioram ce departe suntem.


Terenul nostru de joacă în general se întindea între Dealul Pițigaia și Dealul Ciobu 
cam 10 Kmp (unde e punctul roșu este blocul unde am locuit)

Odată când eram cu toată gașca și era și fratele meu, el fiind șeful mereu, aruncam cu pietre după sticle, bidoane și altele, în batalele de la marginea orașului. Batalele erau locurile unde se strângeau apele reziduale moarte ale Rafinăriei de la Câmpina. Niște locuri aride, cu un miros specific înțepător ca de motorină arsă sau ceva, aveai senzația că ești pe altă planetă. Și cum aruncam noi cu pietre, arunc și eu una și se duc fix în capul lui frate-miu. Deci cum nu se putea mai prost. Bineînțeles că mi-a dat vreo 2 șuturi în fund și cred, că m-a trimis acasă. L-am pus într-o lumină proastă în ochii celorlalți. Ca să vezi cum uneori, parcă-și bagă dracul coada, catalizând lucrurile spre răul lor.

Tot atunci cred că am tras prima dată cu pișcăriciul, cu arcul cu săgeți cu bold în vârf și cu praștia. La praștii erau 3 categorii: din cauciuc de cameră de bicicletă (pentru pămpălăi), cu cauciuc de la masca de gaze de culoare verde (pentru avansați) și categoria zgârci de lapte (din cauciuc natural), cel mai adevărat (pentru șefii de gașcă). Atunci cred că am omorât pentru prima și ultima dată o pasăre (vrabie ceva) cu arcul sau cu pișcarul cu capsă mare. Mi-a părut rău, nu am vrut s-o omor. Copiii zbierau entuziasmați în jurul meu, dar eu nu am putut să mă bucur cu adevărat.

Oricum era o adevărată savoare să ne luăm la întrecere cu diversele instrumente la dispoziție sau cu mâna goală, să spargem sticle de la distanță.

Realizez că amintirile chiar și până în 7 ani sunt enorm de multe și pierd esența.

Ideea e că am crescut (pe lângă momentele absolut excepționale de râs, bucurie, veselie, iubire) terorizat și de tată și frate, cumva în umbra fratelui meu, care mi-a mărturisit că nu i-a plăcut venirea mea pe lume deoarece nu mai era el în centrul atenției și l-a enervat iubirea mamei mele față de mine că eram mai mic și mă proteja. Mult timp a simțit că mă urăște, dar în ciuda acestei stări, în timp a arătat și afecțiune față de mine, în felul lui mai ciudat așa.

Tatăl și fratele îmi spuneau puță, buță, Bulă, omul bulă, prostule și tot felul de nume peiorative care să mă facă să mă simt inferior, mic și prost mai ales față de fratele meu. Noroc că mama mă transfigura și mă vedea ca pe un prințișor, inteligent și frumos ... Așa că am crescut și cu iubire și cu o doză mare de neîncredere în mine, în forțele mele proprii, pe de-o parte cocoloșit de mama și burdușit de frate, dar și cu o oroare față de autoritate, în special cea masculină, brută, tiranică.
De asemenea mi-a fost destul de ușor să intru pe rol de victimă, a familiei, a lumii, a sistemului, a vieții. deci asta a avut repercursiuni toată viața mea de care voi vorbi mai mult în alte articole ... dacă va mai fi cazul ... depinde și de interes.

Că tot suntem până în 1983 și vorbim și de Câmpina, iată care era atmosfera din Câmpina, dincolo de elanul propagandistic "muncitoresc" al vremii: